Incontinență fecală
Ce este?
Incontinența fecală reprezintă eliberarea involuntară sau neintenționată de gaze și fecale.
Este o afecțiune invalidantă din punct de vedere fizic și psihologic, cu un impact social și medical ridicat, care poate duce la o scădere semnificativă a calității vieții. Conform studiilor, prevalența în populația generală este de 2-3%; cu toate acestea, aceste cifre sunt cu siguranță subestimate, având în vedere reticența pacienților de a discuta această tulburare cu medicii lor. Incontinența fecală este mai frecventă la femei, datorită unei mai mari slăbiciune a mușchilor pelvieni și abdominali, complicată de probleme în timpul nașterii, precum și la pacienții vârstnici.
Incontinența fecală este clasificată în:
- primară sau idiopatică (5% din cazuri): când cauza nu este stabilită;
- secundară (95% din cazuri) în legătură cu leziuni obstetricale, operații în zona anorectală, prolaps rectal, leziuni, diabet, boli neurologice, demență severă.
De fapt, la traumatismele obstetricale, după intervenții chirurgicale anorectale sau în cazul prolapsului rectal, pot apărea fenomene de ruptură, deplasare sau denervare a aparatului sfincterian anal, ceea ce poate duce la imposibilitatea de a reține materiile fecale în fiola rectală.
Care sunt simptomele?
Pacienții nu pot controla sau întârzia nevoia de a defeca. Severitatea tulburării poate varia de la o ușoară scurgere de fecale până la o incapacitate totală de a controla defecarea. Pot apărea balonări, flatulență, ulcere și mâncărime anală. Alte simptome secundare pot fi infecțiile pielii, ale rectului și ale tractului urinar, precum și stresul asociat cu impactul asupra vieții sociale. În plus, există o corelație cu incontinența urinară (20% dintre pacienții cu incontinență urinară raportează incontinență fecală); în aceste cazuri, este necesară o abordare multidisciplinară.
- Evacuarea involuntară de gaze și fecale
Cum se diagnostichează?
Ecografia endoanală este standardul recunoscut pe scară largă pentru evaluarea anatomică a sistemului sfincterian (există un sfincter intact sau o deficiență anatomică). În plus, se utilizează de obicei manometria anorectală, care este o metodă de diagnostic funcțional care permite identificarea defectelor în funcția sfincterului anal și a posibilelor modificări ale distensivității/sensibilității fiolei rectale. În unele cazuri, un IRM al pelvisului poate fi util pentru a extinde domeniul de aplicare al studiului la țesuturile situate mai departe de canalul anal. Metodele neurofiziologice de al doilea nivel sunt reprezentate de electromiografia anală și întârzierea motorie a porțiunii terminale a nervului pudendal (PNTML) și sunt capabile să studieze componentele nervoase și musculare ale planșeului pelvian.
Examinări recomandate
Cum se tratează?
În general, pacienții cu simptome ușoare răspund bine la tratamentul conservator; constipația și medicamentele antidiareice, cum ar fi loperamida, pot fi suficiente. Rezultate semnificative pot fi obținute cu ajutorul reabilitării pelvine și perineale (biofeedback), care utilizează metode de reeducare a mușchilor perineali; numărul de sesiuni variază, la care trebuie efectuate proceduri auxiliare suplimentare. În cazul în care aceste tehnici terapeutice nu ajută, trebuie luată în considerare intervenția chirurgicală, folosind metode de sfincteroplastie sau reconstrucție a sfincterului anal, sau neuromodularea sacrală.