Macroglobulinemia lui Waldenström (macroglobulinemie primară)
Ce este?
Macroglobulinemia Waldenström este o formă rară de malignitate caracterizată prin proliferarea necontrolată a limfocitelor B, un tip special de celule ale sistemului imunitar care produce imunoglobuline de tip IgM în cantități mari. Vârsta medie a pacienților în momentul diagnosticării este de 63-75 de ani.
Cauze și factori de risc
Macroglobulinemia Waldenström este mai frecventă la persoanele în vârstă și la caucazieni, precum și la bărbați (incidența este de 3,4 la un milion de bărbați față de 1,7 la un milion de femei). Riscul de apariție a bolii este crescut la pacienții cu antecedente familiale de macroglobulinemie sau alte boli limfoproliferative, precum și la pacienții cu boli autoimune (sindromul Sjogren, anemie hemolitică autoimună etc.) sau boli inflamatorii cronice.
Care sunt simptomele?
Macroglobulinemia lui Waldenström este o boală limfoproliferativă indolentă cu o prezentare clinică eterogenă. Ca și în alte boli limfoproliferative, pot fi prezente simptome sistemice (pierdere inexplicabilă în greutate, febră, transpirații nocturne). Tabloul clinic poate avea următoarele caracteristici:
- citopenii periferice și afecțiuni asociate (astenie datorată anemiei, hemoragii datorate trombocitopeniei);
- limfadenomegalie;
- splenomegalie (splină mărită) datorată infiltrării măduvei osoase și a organelor limfoide secundare de către celulele tumorale.
Alte manifestări clinice pot fi determinate de caracteristicile fizico-chimice ale imunoglobulinelor IgM, formând un tablou al așa-numitului sindrom de hiperviscozitate ( dureri de cap, vedere încețoșată, confuzie, sângerări nazale) și/sau manifestări asociate cu crioglobulinele IgM, adică anticorpi circulanți anormali care se pot depune la temperaturi sub 37°C (sindromul Raynaud, ulcere ale membrelor, afectare renală).
În cele din urmă, imunoglobulinele IgM pot dobândi proprietăți autoimune și pot provoca boli precum:
- anemie hemolitică;
- sindroame hemoragice (boala von Willebrand dobândită, care poate avea la bază nu numai cauze autoimune);
- neuropatie periferică.
În cazuri rare, boala poate fi caracterizată prin implicarea sistemului nervos central (sindromul Bing-Neal) cu tulburări neurologice eterogene. În cele din urmă, pot fi observate uneori tulburări asociate cu depunerea de proteină amiloidă, care duc la afectarea rinichilor, a inimii și a ficatului.
Cum se diagnostichează?
Diagnosticul macroglobulinemiei Waldenström implică inițial teste de sânge, cum ar fi electroforeza proteinelor serice și imunofluorescența serică, care pot detecta prezența unei componente monoclonale IgM. Specialistul în hematologie, pentru a căuta orice semne sau simptome sugestive de boală, va solicita și alte analize de sânge (de exemplu, hemogramă generală, profil biochimic, electroliți), analize de urină, studii radiologice (ecografie sau tomografie computerizată) pentru a evalua dacă există ganglioni limfatici măriți, splină sau ficat mărit și orice semne de hiperviscozitate (de exemplu, se efectuează o examinare a fundului de ochi).
Cu toate acestea, diagnosticul este confirmat prin examinarea histologică a biopsiei de măduvă osoasă și a aspiratului de măduvă osoasă în căutarea mutației genei MYD88, care este prezentă la mai mult de 90% dintre pacienții diagnosticați cu macroglobulinemie Waldenström.
Examinări recomandate
Cum se tratează?
Ca și în cazul altor limfoame indolente, tratamentul este indicat doar dacă severitatea bolii este de așa natură încât calitatea vieții pacientului este redusă, în caz contrar, pacientul este doar un candidat pentru o monitorizare periodică.
În cazul sindromului de hiperviscozitate, pacientul poate fi supus unor ședințe de plasmafereză pentru a elimina rapid excesul de anticorpi IgM în vederea gestionării anomaliilor. Cele mai frecvente două scheme terapeutice de primă linie utilizate, sunt combinațiile chimioimunoterapice care includ rituximab (un anticorp monoclonal anti-CD20) și medicamente chimioterapice precum ciclofosfamida-dexametazonă (R-CD) sau bendamustină (RB).
Există, de asemenea, scheme care includ inhibitori ai proteozomului (bortezomib). Mai recent, inhibitorii BTK, rezervați anterior pentru cazurile recidivante/refractarizate, au fost, de asemenea, aprobați pentru tratamentul de primă linie.