„Retardat”, „autist”, „bipolar” și alte etichete periculoase

„Etichetele și definițiile influențează așteptările celorlalți de la noi și modul în care ne vor trata ceilalți: dacă am fost clasificați ca femei, ceilalți vor aștepta să ne îmbrăcăm, purtăm, să vorbim într-un anumit fel. Cuvintele ne spun cine suntem și ce putem deveni; cum să iubim și pe cine să iubim”, spune Prof. Bianchi. „În același timp ne spun ce nu suntem și nu putem deveni; pe cine nu putem iubi. În acest sens, cuvintele pot fi considerate instrumente de control social. Unelte ce tind să proiecteze stereotipuri asupra noastră, uneori rigide și sufocante - care au puterea de a ne încarcera sau diminua propria unicitate, de a ne reduce identitate la o singură componentă, fie aceasta gen, orientare sexuală, etnie, o dizabilitate, o afecțiune psihică”.

Referitor la afecțiunile mintale, Prof. Cavallaro ne avertizează: „Etichetarea cu pseudo-diagnostice („autist”, „bipolar”, „schizofren”...) ca insulte sau înjosirea comportamentului specific patologiilor mintale este un fenomen deloc recent. Originile acestuia sunt legate de:

• pe de o parte, ancestrala „teamă de diversitate”, esența stigmatului asociat cu boala mintală;

• pe de altă parte cu contramăsura aplicată pentru a încerca să „controlăm” situația cunoscându-o: cunosc acel comportament ca fiind..., așadar, numindu-l, în loc să mă abandonez unei uimiri neliniștite în fața necunoscutului, mă simt mai în siguranță, ca și cum aș avea un plan de a-l gestiona”.

În epoca circulației foarte rapide și necontrolate a termenilor și informațiilor, dar și a haterilor și „luptătorilor din spatele tastaturii”, chiar și vocabularul tehnic al psihopatologiei a fost transferat în cel uzual și este utilizat în mod necorespunzător pentru a califica un comportament al altora într-o încercare de acțiune independentă cu rezultate insidioase.

Prof. Bianchi reflectează asupra rolului etichetelor: „În primul rând, acestea au funcția de a trage o linie de demarcație între cine este în interiorul și cine este în afara grupului: adică, ajută la etichetarea anumitor persoane ca fiind în exteriorul grupului nostru, pentru a le marca cu identitatea diferită de a noastră, construind un „noi” și un „ei”.

Și joacă un rol în reducerea la esență a categoriilor sociale: comunică un mesaj negativ ce pare să vizeze aspecte esențiale ale obiectivelor noastre, privind trăsături atribuibile „naturii” lor, caracteristicilor intrinseci, în unele cazuri biologice, aflate la originea diferențelor morale sau culturale. Și ne încurajează să împărtășim o perspectivă negativă referitor la persoanele respective, și poate să și adoptăm comportamente discriminatorii la adresa lor”.

Cuvintele pot fi pietre; cuvintele pot fi otrăvuri. În analiza sa asupra limbajului celui de-al Treilea Reich, filologul Victor Klemperer observă: „Cuvintele pot semăna cu mici doze de arsenic: sunt înghițite pe neobservate, aparent nu au niciun efect și apoi după puțin timp se instalează reacția toxică”

„În domeniul psihopatologic, etichetele puse zilnic online și offline sunt utilizate din ce în ce mai mult pentru a legitima judecățile personale - continuă Prof. Cavallaro - prin etalarea unui vocabular ce este de fapt modest adecvat. Utilizarea acestor termeni generează efecte subtile din mai multe motive:

• forța stigmatului în privința pacienților psihiatrici (slabi, reticenți, răspunzători pentru necazurile lor sau în orice caz „pierduți” pentru societate, conform declarațiilor uzuale stigmatizării specifice prejudecății) însoțește o caracterizare negativă, ce expulzează și are o conotație critică;

• expunerea exagerată la un lexicon inadecvat poate declanșa un fel de dependență de terminologie, afectându-i impactul și eficiența de fapt acesta trebuind folosit pe parcursul proceselor delicate de prevenție, diagnostic și promovare a tratamentului.

Toate acestea pot contribui la alungarea persoanelor care ar avea cu adevărat nevoie de tratament, chiar pentru probleme ce pot fi rezolvate cu ușurință în majoritatea cazurilor, deoarece sentimentele de rușine sunt declanșate de etichete și generează neîncredere într-o psihiatrie banalizată”.

Ce strategii sunt adecvate pentru contracararea acestor comportamente?

Profesorul Bianchi sugerează: „Avem la dispoziție numeroase strategii pentru a opri limbajul bazat pe ură, strategii ce ne implică în calitate de indivizi sau grupuri, simpli spectatori sau militanți:

• putem critica și denunța;

• ne putem certa și contrazice;

• putem ironiza și vorbi sarcastic;

• putem susține și amplifica luptele în apărarea drepturilor civile;

• oferi recunoaștere și valoare identităților neobișnuite ale femeilor și bărbaților și relațiilor dintre aceștia.

Mai presus de orice, în fața episoadelor de limbaj ce suscită ură, putem alege să nu rămânem tăcuți, să nu rămânem indiferenți, să nu devenim complici – mai mult sau mai puțin conștienți de acest lucru. Cum scrie John Stuart Mill: „Cei răi nu au nevoie de nimic mai mult pentru a-și atinge obiectivele decât ca cei buni să privească și să nu facă nimic” 

Prof. Cavallaro conchide: „În aceste cazuri este util să ne bazăm mai mult pe valorile umaniste ale diseminării culturii în loc să le vizăm pe cele tehnice, rezervându-le pe primele pentru responsabilitatea societății civile în elementele cognitive principale despre suferința mintală pentru combaterea stigmatului și dorința periculoasă de a judeca utilizând lexiconul psihopatologiei, și pentru cele din urmă o dezvăluire responsabilă și precisă pentru încurajarea tratamentului”.

Dezvoltarea acestui proces participativ este legată de implementarea practică a „Celei de-a treia misiuni” căreia UniSR îi acordă o importanță strategică deosebită, prin dezvoltarea inițiativelor pentru societatea civilă implementate prin intermediul profesorilor și studenților noștri.